Despre Bucureştioara, mlaştini şi apă

Locul acesta mărginaş al oraşului medieval şi care era deja în miezul dezvoltării rezidenţiale din perioada domniilor fanariote a fost determinat de un legendar curs de apă al capitalei, pârâul Bucureştioara.

Această apă este iar cunoscută exclusiv din descrierile unor documente vechi sau din diverse mărturii interpretate de istorici căci primele planuri probează că la finele secolului al XVIII-lea acest curs de apă devenise deja acel canal de scurgere umplut de diverse “necurăţenii” care-i justificaseră porecla de “Căcata” şi care nici nu mai conta ca reper topografic demn de plasat pe hartă.

Şi totuşi, izvorând din balta Icoanei, curgând apoi foarte aproape de zona în care se află azi casa ce ne interesează, pârâul acesta genera o altă zonă umedă ce a determinat, se pare, chiar numele mahalalei de care aparţinea această casă, anume Batiştea, căci lângă biserica omonimă ar fi fost “batiştea” – loc unde se adunau vitele la adăpat.

Apoi Bucureştioara deservea mai în aval toate acele activităţi relativ murdare ale oraşului – scaunele de măcelari şi pescari – ce au dat numele mahalalei Scaune şi mai târziu a străzii care ducea din centrul oraşului către mahalaua Batiştei.

Fără a fi dovedit ca un fapt fără nicio urmă de îndoială, această axă economică primitivă era, de asemenea, şi aproximarea traseului vechiului drum al Târgoviştei ce ieşea din capitală prin uliţa Herăstrăului, drum abandonat tocmai din cauza dificultăţilor deosebite pe care terenul mocirlos îl punea căruţelor încărcate cu mărfuri, ce rămâneau adesea împotmolite prin acele locuri în vremuri ploioase. 

La toate acestea ar trebui să adăugăm şi că Vodă Constantin Brâncoveanu deschisese un drum nou ce a marcat oraşul de mai târziu: Podul Mogoşoaiei, devenit mai târziu Calea Victoriei. Prin urmare, zona din vecinătatea casei din Caragiale nr. 11 a fost cândva una foarte umedă, care trebuie să fi favorizat mult vegetaţia bogată, aşa cum aveau Bucureştii în general.

În particular însă, aici vegetaţia a rămas chiar în memoria locului prin numele străzilor, în special cea a Sălciilor, azi Thomas Masaryk. Numele iniţial al acestei străzi din imediată apropiere e dat chiar de sălciile ce se aflau în preajma Bucureştioarei, din cursul căreia începea strada, undeva aproape de intersecţia cu strada Jean Louis Calderon de astăzi. Sau cel puţin aşa susţin istoricul Giurescu dar şi Tzigara Samurcaş.

Acesta din urmă, pe baza propriilor amintiri, arată că sălciile creşteau din această stradă până tocmai în mlaştina Icoanei. Mlaştina sau balta Icoanei secase treptat astfel că pe planul lui Borroczyn din 1846 vedem că acolo era chiar o groapă de nisip, ca multe alte asemenea surse de material de construcţie prin oraşul vremii.

Şi totuşi, asanarea s-a făcut prin anii 1871-1873 iar un plan de aliniere al locului din 1870 e foarte clar în a arăta că în triunghiul parcului de azi atunci încă era un lac. Ne-am putea imagina că dacă sălciile au dat numele străzii cu care se intersecta Rotarilor (azi Caragiale) atunci trebuie să fi fost aşa şi cu teii (Teilor era vechiul nume al străzii Vasile Lascăr, după ce o vreme se chemase Oţetarul) sau poate şi cu oţetarii (deşi istoricii atribuie numele acestei străzi producătorilor de oţet şi nu copacilor cu acest nume).

Şi deşi zona era una mlăştinoasă, puţurile cu pentru apă pare că nu lipseau într-un Bucureşti unde transportul apei cu sacaua era imperativ. Vedem pe planurile Borroczyn din 1846 sau 1852 amplasamentul acestor puţuri comunale ce erau extrem de importante în viaţa comunităţilor. Puţul mahalalei Icoanei era nu departe de capătul străzii Rotarilor iar pe strada Sălciilor erau chiar două. Ceva mai la nord, dincolo de “maidanul stăpânirii” cum era notată vecha mlaştină a Icoanei era ”puţul lui Manciu” puţ ce încă figura pe planul de aliniere al străzii Armaşu (azi Eremia Grigorescu) din anul 1873.

Pe lângă acestea se tot săpau şi puţuri cu ghizduri în curţile oamenilor. Câteva solicitări pentru autorizarea unor astfel de puţuri s-au păstrat din zonă, de pe strada Sălciilor. Ştim însă din plângerea către domnitor a locuitorilor mahalalei Batiştea din martie 1790 că apa din acest puţuri era sălcie şi îi îmbolnăvea pe oameni. Aducţiunea de apă era în proiect încă din 1885 dar despre conducta magistrală III care ar fi trecut pe strada Rotarilor încă se vorbea la viitor în anul 1905.

Şi totuşi, darea de seamă a primarului pe anii 1898 – 1902 vorbeşte despre instalarea unor gherete pentru protecţia coloanelor de apă, 16 la număr, iar prima menţionată era cea de la intersecţia străzilor Rotarilor cu Sf. Spiridon (azi Maria Rosetti). Ceva mai devreme, prin 1881, străzile de aici au fost unele printre primele beneficiare ale conductelor de canalizare a apelor pluviale.